Când condamn public pe cineva, primesc trei lucruri deodată: descărcarea unei tensiuni, sentimentul că sunt de partea „binelui” și apartenența la un grup. O recompensă triplă, în câteva secunde. De aceea, valul de ură nu este un accident al internetului. Este o funcție a lui.
De curând am privit cu curiozitate profesională fenomenul „merdenea vs. croissant”. Recunosc că, la început, am fost și eu tentată să mă alătur unei părți.
Tu ai intervenit vreodată într-un val de ură online? Cum e pentru tine mediul online, atât de efervescent?
Ce știm din studii
Unele studii sunt mai vechi, însă își păstrează relevanța.
În studiul „Moral outrage in the digital age”, publicat în Nature Human Behaviour în 2017, Molly Crockett arată că mediul digital amplifică indignarea morală din trei direcții simultan: îi înmulțește declanșatorii, îi reduce costurile personale și îi crește beneficiile personale. Datele aceluiași studiu arată că faptele percepute ca imorale întâlnite online provoacă mai multă indignare decât aceleași fapte întâlnite față în față.
Un alt studiu, „How social learning amplifies moral outrage expression in online social networks”, publicat în Science Advances în 2021, arată că exprimarea indignării se învață social: cu cât primim mai multe reacții pozitive pentru un mesaj indignat, cu atât exprimăm mai multă indignare data viitoare.
Rețelele nu ne găsesc furioși. Ne antrenează să fim.
Iar cercetarea „Social categorization and intergroup behaviour”, publicată în European Journal of Social Psychology în 1971, a demonstrat ceea ce astăzi numim paradigma grupurilor minimale: oamenii încep să-și favorizeze propriul grup chiar și atunci când împărțirea se face după criterii lipsite de orice importanță reală.
O merdenea și un croissant sunt suficiente. Dacă ai fi citit asta acum câteva zile, poate ai fi râs.
De ce simțim nevoia să ne așezăm într-o tabără?
Aici cred că psihanaliza spune ceva în plus față de psihologia socială.
În lucrarea „Disconfortul în cultură” (Das Unbehagen in der Kultur, 1930), Freud descrie ceea ce numește narcisismul micilor diferențe. Observația lui: cele mai aprige ostilități nu apar între străini, ci între comunități vecine, foarte asemănătoare, care se ridiculizează reciproc. Iar funcția acestei ostilități, scrie el, este că face mai ușoară coeziunea în interiorul grupului.
Avem nevoie de un „ei” ca să se poată forma un „noi”.
Observă cât de exact se potrivește. Și nu te gândi doar la acest exemplu: gândește-te la religie, la orientarea sexuală, la cine deschide un concert, la vreme, la muzică, la cluburi. Nu erau două populații diferite. Erau aceiași oameni, în același oraș, unii cumpărând din ambele locuri. Tocmai de aceea diferența a trebuit exagerată până a devenit identitate.
În lucrarea „Notes on Some Schizoid Mechanisms” (1946), Melanie Klein descrie clivajul: mecanismul prin care împărțim lumea în două, bun și rău. Pe scurt, e o apărare timpurie și foarte eficientă, pentru că reduce imediat anxietatea.
Poziția matură, pe care ea o numește depresivă, presupune altceva: să tolerez că același om poate fi valoros și, totodată, poate face rău. Că eu însămi pot avea dreptate și pot fi, în același timp, nedreaptă. Asta costă psihic mult mai mult. Așa că facem economie de resurse psihice.
Deci nu nevoia de apartenență este problema. Este profund umană și nu avem de ce să o combatem. E de observat, însă, viteza cu care o folosim ca anestezic.
Ne așezăm într-o tabără nu pentru că am înțeles situația, ci pentru că a sta în incertitudine doare. Toți facem asta. Tabăra ne scutește de ambivalență, ne descarcă agresivitatea într-o direcție acceptată social și ne confirmă că suntem oameni buni. Trei probleme rezolvate dintr-un comentariu. Nu privi asta ca pe o vină: e ceva firesc.
Și mai e ceva. Ce condamnăm cel mai mult la celălalt este, adesea, ceea ce nu tolerăm în noi. Disprețul față de disprețul altuia rămâne tot dispreț. Doar că, de data asta, e permis. Nu primim pedepse. Poate chiar dimpotrivă.
Ce se pierde?
Din momentul în care omul devine o etichetă, empatia se stinge. Nu mai am în față o persoană, ci un simbol. Iar un simbol poate fi lovit fără sentimentul de vinovăție.
Asta confirmă și Albert Bandura, în studiul „Moral Disengagement in the Perpetration of Inhumanities”, publicat în Personality and Social Psychology Review în 1999. El descrie exact acest set de manevre prin care ne dezactivăm propriile standarde morale: dezumanizarea țintei, difuzarea responsabilității și reîncadrarea agresiunii ca fiind justificată. „Toată lumea comentează.” „Nu îl atac, îl sancționez.” Și gândește-te ce era internetul atunci, la data studiului.
O precizare importantă
Există o limită a explicației psihologice de masă. Când analizăm doar mecanismul colectiv, riscăm să diluăm responsabilitatea individuală.
Psihologia explică de ce oamenii reacționează așa. Nu absolvă pe nimeni de alegerile făcute conștient. Avem nevoie să putem critica, să cerem asumare și reparație. Mai ales în viața ta personală, nu e în regulă să accepți comportamente toxice în care se cere iertare, iar data viitoare situația se repetă.
Diferența este între a critica o faptă și a desființa un om. Doar prima este sănătoasă.
Ce putem face?
În terapia Imago, ceea ce schimbă totul este ordinea. Înainte să răspund, oglindesc: repet ce a spus celălalt, ca să mă asigur că am înțeles. Apoi validez: are sens de ce vezi așa, din locul în care ești tu. Abia apoi vine partea mea.
Oglindirea întrerupe ciclul reactiv, pentru că reactivitatea și curiozitatea nu pot fi active în același timp. A valida nu înseamnă a fi de acord. Înseamnă a recunoaște că logica celuilalt are sens în interiorul lumii lui.
Mereu vor exista mai multe păreri. Nu diversitatea ne face rău, ci viteza cu care ne rupem în două unii pe alții.
Te invit să reflectezi: ție ce îți rămâne după astfel de episoade? Ai încercat vreodată să scrii altceva decât toată lumea la o postare aprinsă? Ai simțit frica de a fi diferit? Ce poți face ca să fii mai atent și mai prezent în mediul online, ca să faci loc mai multor perspective, pentru tine și pentru ceilalți?
Dacă ai și alte păreri, scrie-mi prin formularul de contact.